Magnestism-ul pur

          Nu am stiut niciodata ce ma atrage cel mai mult in viata asta : un peisaj frumos, un lucru fizic, o stare de bine sau pur si simplu Omul.
 
          Fiecare in parte, mi-a adus o bucurie in viata si o amintire placuta, insa omul, este cel mai minunat lucru care m-a fascinat pana la superlativ.

          Sunt oameni cu o energie speciala, oameni captivanti, oameni cu o frumusete aparte, care radiaza. Sunt oameni cu energie magnetica, oameni care au o energie speciala si arzi de dorinta sa le patrunzi in suflet, in gand, si sa le afli secretele si sa le absorbi energia pozitiva si frumusetea lor

          Sentimentul de admiratie este unul din cele mai frumoase sentimente pe care poti sa le simti pentru o persoana speciala. Sentimentul de admiratie il simti in general pentru o persoana puternica care iti transmite multa emotie, multa atractie, care iti transmite altceva decat ai simtit vreodata pentru o persoana.

          Nu stiu cati dintre voi ati simtit acest magnestism pentru cineva, acea admiratie puternica pentru o persoana fie ea si necunoscuta.

          Acest sentiment l-am trait de multe ori, dar ca si acum, parca niciodata. Nu este intamplatoare aceasta postare, ea vine ca un ecou a unei intamplari frumoase din viata mea. Si este vorba de Ea.

          As vrea sa va povestesc despre Ea, muza acestei postari. Prefer sa-i pastrez anonimatul pentru ca asa am cunoscut-o si eu, si asa vreau sa o cunoasteti si voi. Sa o simtiti din ceea ce voi scrie despre ea, sa va inchipuiti imaginea ei, in functie de ce transmist prin gandurile mele.

          Cartierul in care locuiesc, este ticsit de strazi stramte si aglomerate, cu un peisaj saracacios, si care pastreaza aceeasi linie cu blocurile  invelite in hainele zdrentuite si roase de timp si vremurile ,,luxoase`` in care traim. Deobicei traversez aceste stradute, cu masina, mereu somnoros dimineata sau obosit seara, fapt ce ma impiedica sa vad ce se mai misca nou prin cartier si care imi sunt vecinii cu care convietuiesc de o bucata de timp.

         Mersul pe jos nu e prietenul meu, dar de fiecare data cand aleg sa ma plimb putin prin cartier, raman uimit de cate lucruri noi descopar, diferite de cele care le vad din masina.

         In toata atmosfera cenusie a acestui cartier, in toata nebunia lui si lucrurile negative, un singur lucru ma emotioneaza de fiecare data cand il intalnesc. Nu stiu cum e vazut acest cartier din exterior, si nici nu imi pasa.

         Ceea ce nu stiu multi, ca aici, pe aceste strazi exista ceva atat de frumos, incat nu te-ai muta de aici pentru nimic in lume. Si nu este vorba de o cladire cu o arhitectura speciala, nici un magazin cu toate produsele la 3 lei, este vorba de o fiinta umana.

          De fiecare data cand mai fac plimbari la pas, am norocul sa o intalnesc si pentru cateva momente sa ma bucur de Ea. Nu stiu ce semn e asta, nu stiu daca este un dar sau o forta supranaturala, dar de fiecare data o intalnesc. De fiecare data sunt cuprins de emotie, sunt fascinat. Aceleasi lucruri le simt mereu cand o intalnesc. Este frumoasa, are un mers gratios si plin de feminitate. Este tacuta si linistita. Este eleganta si mereu ingrijita. Ceea ce ma fascineaza, este linistea ei. Pare o fiinta solitara, retrasa, parca invelita intr-un scut ca sa se protejeze de raul cotidian, de tot ce e rau intre oameni si in societatea asta rau famata.

          Am admirat aceasta persoana, fara sa stiu nimic despre ea, fara sa imi spuna ceva. Intre noi nu a fost niciun schimb de replici, nici macar un schimb de gesturi, nicio schitare a unui zambet formal in loc de salut. A fost doar emotia revederii vizuale, si atat.
       
           In toata tacerea si linistea ei interioara, parca era un zbucium sau o tristete mare, tristete pe care nu vroia sa o  impartaseasca cu nimeni, de frica sa nu intristeze cu povestea ei de viata. De cateva ori, era la brat cu mama ei. Era o imagine frumoasa a unei relatii apropiate si frumoasa, fiica-mama. In acele clipe, mama parea prietena si confidenta ei, singura persoana in care mai avea incredere.
       
            Linistea si frumusetea ei erau debordante. Toate aceste calitati erau invaluite in mister. Niciodata nu am reusit sa o citesc, sa imi dau seama cine este si ce este in sufletul acelei fete. Stiam atat de putin lucruri si totusi imi transmitea atatea lucruri. Tacerea ei striga catre mine, ma prindea de urechi, ma tragea de mana, ma incoltea. Eram fascinat pur si simplu. O admiram mult pentru felul ei de-a fii.

           De fiecare data cand trecea pe langa mine, simteam aceleasi lucruri. Si vroiam sa stiu atatea lucruri despre ea si sa nu stiu nimic. Imi placea asa cum este. Asta era farmecul ei. Imi placea ceea ce imi transmite asa prin mersul ei si linistea care o raspandea in jurul ei. Toate astea durau cateva minute.Placerea era intensa dar de scurta durata.

           Devenise obsesiv acest sentiment. Intalnirea cu ea era placuta, insa ecoul intalnirii era chinuitor. Nu iti iesea din gand imaginea ei si vibrai o buna perioada de time. Imi doream sa o vad des, sa pasesc in cadenta cu ea. Sa merg alaturi de ea pana-i cunosteam si sufletul, si frumusetea interioara.

            Mereu comparam aceasta situatie cu multe alte persoane care se chinuie sa se faca placute, care iti explica cat sunt de placute si totusi tu nu simti aceleasi lucruri despre ele, nu simt acel placut de care tot iti vorbesc .

           Aici era totul natural, era de un magnetism aparte. Nu stiu daca era pur si simplu o atractie fizica. Era un amestec de frumusete exterioara combinat cu frumusetea ei interioara si misterul ei. Si frumusetea acestei persoane te capta, nu te saturai sa te gandesti la ea.

          De fiecare data cand o intalneam, si se indrepta catre oras, o urmaream. Ma simteam ca si un criminal, parca eram un hot care vroiam sa-i fur ceva . In acele clipe nu realizasem ce fac, ma lasam pur si simplu purtat de instinct. Aveam o sete pentru bucuria care mi-o transmitea. Ma bucuram ca o vedeam, imi era suficient. Ma incarcam cu bucurie si cu frumos. In urma ei, ma simteam atat de aproape de ea. Imi era suficient sa o intalnesc cu privirea si intelegeam tot .

        Au trecut luni bune in care am simtit aceleasi lucruri, in care m-am comportat la fel, in care traiam aceeasi emotie.  Intr-un final, i-am scris, i-am scris toata aceasta poveste si bineinteles ca am stricat tot. Bineinteles ca am speriat-o. Bineinteles ca am rupt magia. Nu cred ca mai aveam curajul sa o privesc in ochi dupa toate astea. Simteam ca am ranit-o, ca ea imi oferea atata frumos si eu doar o mare dezamagire.

       Am invatat atunci o lectie. Nu tot ce putem admira si admiram, ne parvine. Nu tot ce admiram ne este indreptatit. Admiratia este un gest facultativ si nu trebuie sa asteptam nimic in schimb. Este un sentiment neconditionat. Nu trebuie sa asteptam nimic in schimbul admiratiei noastre. Pentru a fii apreciati in egala masura, nu trebuie sa cerem, trebuie sa ne perfectionam ca sa ajungem la fel ca si pe cei care-i admiram.

     Felul in care admiram, nu trebuie sa fie unul zgomotos. E destul sa stim noi insine si sufletele noastre. E suficient.

     Intr-un final, am pastrat o relatie frumoasa de amicitie cu acea persoana, mi-a inteles corect gesturile si am aflat ca sub acea nota de mister, sub acea liniste, se afla o persoana sociabila, deschisa, respectuoasa si la fel de minunata.

     Am scris acest post pentru ca imi doresc ca tot mai multi oameni sa admire si sa fie admirati, cat mai multi oameni sa traiasca acele emoti care le-am trait si eu, stiind sa admir intr-un mod natural si trait la superlativ.


                                                                                 Cu bine, oameni faini si minunati.